Arhive categorii: Avortul indus sau spontan: Mărturii

Cristina Stamate, actriţă: „Mi-a rămas în minte că primul meu copil era băiat”

cristina_stamate_avort

Foto: Teatrul Constantin Tănase

Cristina Stamate, cunoscută actriţă a Teatrului de Revistă „Constantin Tănase” din Bucureşti, este una dintre puţinele persoane publice cărora nu le-a fost teamă să recunoască că au făcut avort. După o viaţă plină de suişuri şi coborâşuri, actriţa ar schimba multe dintre alegerile pe care le-a făcut, dacă ar putea să o ia de la capăt. În anii ’60, când era la începutul carierei sale, ea a ales, din lipsă de informaţii, să renunţe la viaţa pe care o purta în pântece, pentru a-şi putea face meseria şi pentru a-şi continua planurile de viitor.

În luna august a acestui an, la Conferinţele pe teme ProVita, organizate de departamentul ProVita Iaşi din cadrul Sectorului de Misiune, Statistică şi Prognoză Pastorală, Cristina Stamate a participat la una dintre conferinţele pe tema salvării, protejării şi cultivării vieţii, cu speranţa că va face cât mai multe femei să înţeleagă că un copil nu este o piedică reală în faţa dezvoltării profesionale. Lucrând într-un domeniu în care aspectul fizic şi diponibilitatea sunt esenţiale, a avea un copil era de neconceput, şi încă mai este, şi astăzi, un motiv pentru care multe femei renunţă la binecuvântarea de a fi mămici.

Regretul unei mame al cărui copil a murit înainte de a se naşte

În urmă cu mai bine de 40 de ani, în România era o situaţie mult mai dificilă şi precară din punct de vedere informaţional în ceea ce priveşte femeia însărcinată. Din acest motiv, actriţa a intitulat prelegerea pe care a ţinut-o „Eu, Eva”, spunând că „fiecare dintre tinerele domnişoare din România era echivalentul primei femei, care trebuia să rezolve toate lucrurile care decurg dintr-o căsnicie într-un mod original şi primitiv”. De aici nu putem înţelege decât faptul că o sarcină nedorită nu era pe atunci decât problema femeii, nicidecum o problemă de familie, lucru care, de altfel, nu ne este foarte străin nici în ziua de azi.

Actriţa a mărturisit, în cadrul conferinţei susţinute de ea, că motivul principal al avortului a fost lipsa aparaturii medicale necesare unei investigaţii în timpul sarcinii şi a medicilor disponibili să explice că în pântecele femeii este viaţă încă din prima clipă a concepţiei. În anul 1967 s-a dat un decret prin care întreruperea de sarcină era împotriva legii, consecinţele fiind foarte grave atât pentru mamă cât şi pentru medic, ducând până la închisoare. „Povestea mea începe în anul ’67, când m-am măritat la 19 ani. Pentru o tânără mireasă care a reuşit să se mărite domnisoară, virgină, în anul 4 de Facultate de Teatru, unde se pare că nu vedeai să intre vreo una aşa, în acel timp în care religia era un domeniu ascuns, trebuia să te fereşti să te duci la un preot, acele vremuri ateiste.”, a mărturisit Cristina Stamate.

„Nu aveam nici un sentiment că acolo e cineva, e om, nu e om…”

Într-o proporţie copleşitoare, femeile care se îndreaptă spre cabinetul ginecologic pentru a face avort, nu conştientizează că îşi omoară propriul copil. Într-o lume în care accesibilitatea informaţiilor este maximizată de evoluţia tehnologică şi dezvoltarea socială, anumite informaţii precum cele despre viaţa din pântecele mamei încă sunt considerate tabu. Liberul arbitru este prost înţeles, iar uşurinţa cu care se iau deciziile a dus la situaţia dramatică în ceea ce priveşte avorturile.

Când a aflat că este însărcinată, Cristina Stamate era într-o lună destul de avansată a sarcinii. Drama situaţiei nu e dată doar de decizia de a face avort, ci este amplificată de motivele „prosteşti”, cum le spune însăşi actriţa: „Am realizat că sunt însărcinată foarte târziu, pentru că nu ştiam nici măcar care este data de la care trebuie să socoteşti. Aveam examenul de diplomă. Aveam planuri de viitor. Nu aveam nici un sentiment că acolo e cineva, e om, nu e om… Nici nu mă întrebam nimic, pentru că era ceva care mă încurca foarte tare. Am început să caut cu disperare un medic. Asta era o incursiune aproape demnă de James Bond, pentru că rezultatul putea fi pedepsirea amândurora. Am găsit un medic a cărui specializare erau operaţiile pe creier. Şi operaţia, ca să zic aşa, s-a întâmplat pe masa din sufragerie, acasă la mama mea”.

„Coană mare, vino încoace să-ţi iei nepotul!”

Pe cât de impresionantă este pentru noi, publicul, descrierea unui avort, pe atât de marcant este pentru o femeie să treacă prin aşa ceva. Potrivit unui studiu al Ministerului Sănătăţii, între anii 1958 şi 2008, în România s-au făcut peste 22 de milioane de avorturi. 22 de milioane de copii ucişi, printre care s-a numărat şi un băieţel, al Cristinei Stamate: „Când s-a sfârşit intervenţia, după ce am fost uşor ameţită de o injecţie, i-a spus mamei mele: „Coană mare, vino încoace să-ţi iei nepotul!”. Atunci nu am luat în seamă foarte tare. Scăpasem de ceea ce mă încurca, dar mi-au rămas în minte cuvintele că primul meu copil era băiat”. Pentru artistă, activitatea într-un teatru de muzică, înconjurată fiind de frumuseţe şi libertinaj, a fost decisivă în alegerea ei.

Semnele de întrebare, urmate de revoltă şi regret au apărut câţiva ani mai târziu, povesteşte actriţa, când o colegă de-a sa, cântăreaţă, a ales să-şi pună mai presus copilul faţă de propria carieră. „Am avut la un moment dat o colegă cântăreaţă, atât de frumoasă… eu spuneam tot timpul că atunci când trecea făcea potecă. Era şi frumoasă şi egocentrică şi la un moment dat s-a căsătorit şi a plecat in America, venind înapoi peste doi sau trei ani, cu un copil de 2 ani. Un băieţel superb. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că fata aia tânără, frumoasă şi cu atâta succes ar fi renunţat la trupul ei minunat şi la succesul ei ca să facă un copil. Am întrebat-o cum de s-a întâmplat asta şi ea mi-a spus: <<Cristina, m-am dus la doctor ca să fac întrerupere de sarcină, el mi-a pus un sonar şi i-am auzit bătăile inimii. Şi atunci n-am mai putut să fac asta>>. Atunci, pentru prima oară, m-am gândit absolut disperată la neşansa existenţei în România mea a unui medic şi a unui aparat cu ultrasunete, care m-ar fi dăruit pe mine cu un fiu pe care l-am pierdut prosteşte”, a mărturisit Cristina Stamate.

De câţiva ani, actriţa îşi dedică o mare parte din timp copiilor. Chiar dacă nu-i are pe ai ei, activitatea pe care o desfăşoară la o şcoală de teatru pentru copii o ajută să treacă într-o oarecare măsură peste frustrarea de a nu avea propriul copil, dăruindu-le acelor elevi din experienţa şi învăţăturile sale. După 40 de ani de carieră în teatru, o carieră strălucită, încununată de foarte multe succese şi de o mare recunoştinţă din partea publicului, viaţa artistei rămâne umbrită de acel păcat din tinereţe, care o va bântui până la sfârşitul vieţii. Foarte multe avorturi sunt cauzate de credinţa falsă a femeilor cum că un copil te privează de libertate şi te împiedică în a-ţi dezvolta o carieră. Aceasta este, în general, gândirea femeilor tinere, iar Cristinei Stamate i-au trebuit ani buni ca să conştientizeze ceea ce este cu adevărat important în viaţă, însă după aceea şi-a convins sau încurajat multe colege să nu facă greşeala pe care a făcut-o ea.

Ai spune că o asemenea poveste de viaţă nu poate fi expusă fără lacrimi în ochi, însă seninătatea artistei, care nu a putut fi remarcată decât de cei prezenţi la prelegere, a fost explicată de însăşi Cristina Stamate: „Toate lucrurile de care avem parte pe drumul vieţii trebuie să se întâmple”.

Din cartea Fericiri născute şi nenăscute. Mărturii despre viaţă, de Daniela Bălinişteanu, Ed. Doxologia, Iaşi, 2013

„Nici 10 copii n-o să-l înlocuiască pe cel pierdut”

„Se zice că maternitatea e un dar pe care nu-l merităm întotdeauna… şi totusi părea ceva atât de natural, de normal. După două sarcini mai mult decat uşoare (fără greţuri, fără picioare umflate, fără pofte nebune la miezul nopţii) şi naşterile şi mai uşoare, mi se părea normală starea mea. Cei doi băieţi minunaţi pe care îi aveam erau la şcoală deja şi părea normal să mai apară un sufleţel printre noi când am rămas gravidă. Câtă bucurie, câtă nerăbdare în a anunţa pe toată lumea!

Cât de drăgălaşi mi se păreau cei mari când păstrau câte o bomboană şi pentru „iedul cel mic” – cum îi spuneau ei. Câte întrebări din partea lor: de unde vin copiii? De ce stau în burtică? Ce mănâncă acolo? Mă aude? Pot să pun mâna să-l mângâi? Cum iese de acolo? Şi tot atât de multe zâmbete şi răspunsuri din partea noastră, a părinţilor. Până într-o zi, o zi pe cât de senină şi călduroasă, pe atât de înnorată şi zbuciumată pentru mine.

Aveam 13 săptămâni şi jumătate de sarcină, teoretic scăpasem de perioada cu riscuri. Pe la prânz am început să mă simt agitată, dar şi obosită… o stare ciudată pe care nu mi-o explicam. Am încercat să adorm un pic, în speranţa că o să-mi treacă. După 10 minute în pat am simţit o durere ca un junghi şi am sărit… m-am dus la baie şi am văzut câteva firişoare de sânge. După experienţa celor două sarcini perfecte, am crezut că e vorba de sângerarea ce are loc la nidarea sarcinii, la fixarea ei. M-am dus înapoi în pat şi am stat, dar parcă în aşteptare… aşteptam ceva, fără să ştiu ce… după încă jumătate de oră începusem să am un fel de crampe menstruale şi avem câteva pete mai mari de sânge. Abia atunci am realizat că s-ar putea să-mi pierd copilul, că s-ar putea să nu-i văd faţa, să nu-l strâng în braţe…

Am început să-mi sun doctoriţa, dar era sâmbătă şi nu mi-a răspuns nici la al 6-lea apel. Eram deja în maşină cu soţul şi copiii când i-am trimis un mesaj, să sune cât mai repede cupă ce avea să-l citească, dar nimic. Pe drum simţeam deja cum curge din ce în ce mai mult sânge şi ştiam că odată cu el iese din mine şi pruncul pe care nu-l voi simţi zbătându-se în burtica mea şi nici nu-l voi auzi spunând „mama” şi „tata”. Durerile contracţiilor pe care le simţeam erau mici în comparaţie cu cele din sufletul meu. Copiii mă întrebau de ce mergem la spital, de ce se grăbeşte tata, de ce plâng?!

Nu putem spune nimic. Mi s-a părut că trec ore până am ajuns la spital, deşi erau doar 15 minute. Am intrat tremurând la ghişeul principal şi am început să-i explic doamnei de acolo ce mi s-a întâmplat… m-a oprit şi mi-a spus să mă duc în capătul holului, că acolo e Urgenţa. Mă uitam stupefiată la cât de calma şi indiferentă era, iar eu de-abia mai stăteam în picioare de durere. Am plecat spre uşa indicată şi am intrat.

Am început iar să-mi spun povestea grabită, în gândul meu speram că o sa vină un doctor să-mi facă o perfuzie şi să se oprească tot şi să fie totul bine. În loc de asta, m-a aşezat pe un scaun cu rotile şi a început să scrie fişa de internare: nume, prenume, vârsta, domiciliu, medic de familie, medic ginecolog, a câta sarcină, probleme medicale, tratamente… după 15-20 de minute am plecat cu tot cu scaun şi cu o infirmieră la etaj. Aici am ajuns într-o sală, m-au urcat pe masă şi o doamnă doctor, după ce m-a controlat, mi-a spus sec: „Aaa, dar aţi eliminat tot…eu nici nu am ce curăţi..” În momentul acela am simţit că nu mai respir, îmi doream să nu mai respir.

Am început să plâng fără să ma pot controla, în hohote, în timp ce doctoriţa vorbea cu asistentele. Nu înţelegeam ce zic, nu le auzeam… auzeam doar nişte chestii de metal cum cad în nişte tăvi şi în acelaşi timp auzeam bătăile inimioarei pe care le auzisem la ecograf cu 6 zile în urmă. Ce s-a întâmplat şi de ce? De ce mie?

Printre sughiţuri de plâns, am auzit-o pe doctoriţă: „E prima sarcina?” „Nu, a treia.” „Şi mai aveţi copii?” „Da, doi.” „Şi atunci de ce plângeţi?”

Atunci am început să plâng şi mai tare… cum să-i explic că el nu era un „accident”, un copil neplanificat, cum se spune în zilele noastre; era un copil dorit, iubit din prima clipă, aşteptat, o Sofia sau un Luca. Ele tot întrebau de ceilalţi copii ai mei, iar eu mă gândeam ce o să le spun când o să mă întorc acasă, ce am facut cu bebeluşul lor? După încă o criză de plâns, timp în care doctoriţa mă curăţa cu nişte chestii de metal reci care parcă mă zgâriau pe dinăuntru, mi-a spus sec: „Dacă nu te opreşti o să-ti fac nişte calmante”. Nu vroiam să mă drogheze, aşa că am încercat să mă opresc, deşi prin faţa ochilor îmi treceau numai imagini văzute pe internet ale pruncilor avortaţi… Am fost dusă apoi într-un salon. Cruzimea situaţiei: era un salon cu viitoare mămici care aveau ameninţare de avort şi stăteau în spital pentru tratament; ele erau gravide şi cândva, aveau să-şi ţină pruncii în braţe. Culmea cruzimii: salonul meu era deasupra sălii de naştere şi tocmai după ce m-am aşezat în pat, a început o naştere: am auzit ţipetele femeii în timpul durerilor şi, după câteva secunde de linişte, un plâns firav al bebeluşului. Mi-am dorit atunci să fi murit, deşi ştiu că e păcat, dar nu mai puteam îndura.

M-am dus la cabinetul doctoriţei şi i-am cerut să-mi facă externarea. Probabil păream nebună, dar i-am explicat că nu pot sta aşa şi că risc să-mi pierd minţile dacă mai stau. M-a înţeles, mi-a făcut externarea şi mi-a spus cu glas stins: „Sigur o să mai rămâneţi gravidă, nu vă faceţi griji.” La fel de stins, i-am spus că nici 10 copii n-o să-l înlocuiască pe cel pierdut.

Deşi între timp am mai născut un copil, din când în când îmi dau seama că ar fi trebuit să am 4 copii în jurul mesei… şi atunci iar mi se umezesc ochii şi simt o durere în piept. Mă întreb dacă ar fi fost fetiţă sau băiat, blond sau brunet, cu ochi albaştri sau căprui. Şi mă mai întreb ceva: sufletul lui unde e?! Ştiu că Biserica spune că sufletele nebotezate merg în Iad, dar eu cred într-un Dumnezeu blând şi bun şi iubitor, care se milostiveşte de pruncii nenăscuţi şi îi primeşte în Rai.”

Adina H., 31 ani, Piatra-Neamţ

Din cartea Fericiri născute şi nenăscute. Mărturii despre viaţă, de Daniela Bălinişteanu, Ed. Doxologia, Iaşi, 2013

„Trăiesc şi acum amintirea dureroasă când doctorul m-a chiuretat”

„Au trecut ani, mulţi la număr… mă cutremur şi acum gândindu-mă la ce am făcut.

Doamne… unde mi-a fost gândul cel bun!? Gândul de a păstra fiinţa ce prindea contur în burta mea? Mă temeam că nu voi mai putea creşte un copil în acele timpuri grele în care trăiam. Nu ştiu ce m-a determinat să curm viaţa, viaţa unui copil care acum mi-ar fi fost sprijin şi ajutor. Groaznice clipe au fost… plâng… deşi nu mai are rost; poate de ruşine, de teamă că Bunul Dumnezeu nu mă va ierta pentru ce am făcut.

Trăiesc şi acum amintirea dureroasă când doctorul m-a chiuretat; acele foarfece care parcă îmi ajungeau până la inimă şi creier, lăsând un gol imens. După acel avort, am intrat într-o stare de nerecunoscut, plângeam din orice, tresăream la orice zgomot, visam urât – nopţi şi zile auzeam vocea doctorului care mă certa că tremur pe masă şi plâng.

Plâng şi acum şi mă întreb: oare ce a fost? Fetiţă, băiat?”

A. Z., 57 ani, Piatra-Neamţ

Din cartea Fericiri născute şi nenăscute. Mărturii despre viaţă, de Daniela Bălinişteanu, Ed. Doxologia, Iaşi, 2013