Arhive etichetă: avort

Cristina Stamate, actriţă: „Mi-a rămas în minte că primul meu copil era băiat”

cristina_stamate_avort

Foto: Teatrul Constantin Tănase

Cristina Stamate, cunoscută actriţă a Teatrului de Revistă „Constantin Tănase” din Bucureşti, este una dintre puţinele persoane publice cărora nu le-a fost teamă să recunoască că au făcut avort. După o viaţă plină de suişuri şi coborâşuri, actriţa ar schimba multe dintre alegerile pe care le-a făcut, dacă ar putea să o ia de la capăt. În anii ’60, când era la începutul carierei sale, ea a ales, din lipsă de informaţii, să renunţe la viaţa pe care o purta în pântece, pentru a-şi putea face meseria şi pentru a-şi continua planurile de viitor.

În luna august a acestui an, la Conferinţele pe teme ProVita, organizate de departamentul ProVita Iaşi din cadrul Sectorului de Misiune, Statistică şi Prognoză Pastorală, Cristina Stamate a participat la una dintre conferinţele pe tema salvării, protejării şi cultivării vieţii, cu speranţa că va face cât mai multe femei să înţeleagă că un copil nu este o piedică reală în faţa dezvoltării profesionale. Lucrând într-un domeniu în care aspectul fizic şi diponibilitatea sunt esenţiale, a avea un copil era de neconceput, şi încă mai este, şi astăzi, un motiv pentru care multe femei renunţă la binecuvântarea de a fi mămici.

Regretul unei mame al cărui copil a murit înainte de a se naşte

În urmă cu mai bine de 40 de ani, în România era o situaţie mult mai dificilă şi precară din punct de vedere informaţional în ceea ce priveşte femeia însărcinată. Din acest motiv, actriţa a intitulat prelegerea pe care a ţinut-o „Eu, Eva”, spunând că „fiecare dintre tinerele domnişoare din România era echivalentul primei femei, care trebuia să rezolve toate lucrurile care decurg dintr-o căsnicie într-un mod original şi primitiv”. De aici nu putem înţelege decât faptul că o sarcină nedorită nu era pe atunci decât problema femeii, nicidecum o problemă de familie, lucru care, de altfel, nu ne este foarte străin nici în ziua de azi.

Actriţa a mărturisit, în cadrul conferinţei susţinute de ea, că motivul principal al avortului a fost lipsa aparaturii medicale necesare unei investigaţii în timpul sarcinii şi a medicilor disponibili să explice că în pântecele femeii este viaţă încă din prima clipă a concepţiei. În anul 1967 s-a dat un decret prin care întreruperea de sarcină era împotriva legii, consecinţele fiind foarte grave atât pentru mamă cât şi pentru medic, ducând până la închisoare. „Povestea mea începe în anul ’67, când m-am măritat la 19 ani. Pentru o tânără mireasă care a reuşit să se mărite domnisoară, virgină, în anul 4 de Facultate de Teatru, unde se pare că nu vedeai să intre vreo una aşa, în acel timp în care religia era un domeniu ascuns, trebuia să te fereşti să te duci la un preot, acele vremuri ateiste.”, a mărturisit Cristina Stamate.

„Nu aveam nici un sentiment că acolo e cineva, e om, nu e om…”

Într-o proporţie copleşitoare, femeile care se îndreaptă spre cabinetul ginecologic pentru a face avort, nu conştientizează că îşi omoară propriul copil. Într-o lume în care accesibilitatea informaţiilor este maximizată de evoluţia tehnologică şi dezvoltarea socială, anumite informaţii precum cele despre viaţa din pântecele mamei încă sunt considerate tabu. Liberul arbitru este prost înţeles, iar uşurinţa cu care se iau deciziile a dus la situaţia dramatică în ceea ce priveşte avorturile.

Când a aflat că este însărcinată, Cristina Stamate era într-o lună destul de avansată a sarcinii. Drama situaţiei nu e dată doar de decizia de a face avort, ci este amplificată de motivele „prosteşti”, cum le spune însăşi actriţa: „Am realizat că sunt însărcinată foarte târziu, pentru că nu ştiam nici măcar care este data de la care trebuie să socoteşti. Aveam examenul de diplomă. Aveam planuri de viitor. Nu aveam nici un sentiment că acolo e cineva, e om, nu e om… Nici nu mă întrebam nimic, pentru că era ceva care mă încurca foarte tare. Am început să caut cu disperare un medic. Asta era o incursiune aproape demnă de James Bond, pentru că rezultatul putea fi pedepsirea amândurora. Am găsit un medic a cărui specializare erau operaţiile pe creier. Şi operaţia, ca să zic aşa, s-a întâmplat pe masa din sufragerie, acasă la mama mea”.

„Coană mare, vino încoace să-ţi iei nepotul!”

Pe cât de impresionantă este pentru noi, publicul, descrierea unui avort, pe atât de marcant este pentru o femeie să treacă prin aşa ceva. Potrivit unui studiu al Ministerului Sănătăţii, între anii 1958 şi 2008, în România s-au făcut peste 22 de milioane de avorturi. 22 de milioane de copii ucişi, printre care s-a numărat şi un băieţel, al Cristinei Stamate: „Când s-a sfârşit intervenţia, după ce am fost uşor ameţită de o injecţie, i-a spus mamei mele: „Coană mare, vino încoace să-ţi iei nepotul!”. Atunci nu am luat în seamă foarte tare. Scăpasem de ceea ce mă încurca, dar mi-au rămas în minte cuvintele că primul meu copil era băiat”. Pentru artistă, activitatea într-un teatru de muzică, înconjurată fiind de frumuseţe şi libertinaj, a fost decisivă în alegerea ei.

Semnele de întrebare, urmate de revoltă şi regret au apărut câţiva ani mai târziu, povesteşte actriţa, când o colegă de-a sa, cântăreaţă, a ales să-şi pună mai presus copilul faţă de propria carieră. „Am avut la un moment dat o colegă cântăreaţă, atât de frumoasă… eu spuneam tot timpul că atunci când trecea făcea potecă. Era şi frumoasă şi egocentrică şi la un moment dat s-a căsătorit şi a plecat in America, venind înapoi peste doi sau trei ani, cu un copil de 2 ani. Un băieţel superb. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că fata aia tânără, frumoasă şi cu atâta succes ar fi renunţat la trupul ei minunat şi la succesul ei ca să facă un copil. Am întrebat-o cum de s-a întâmplat asta şi ea mi-a spus: <<Cristina, m-am dus la doctor ca să fac întrerupere de sarcină, el mi-a pus un sonar şi i-am auzit bătăile inimii. Şi atunci n-am mai putut să fac asta>>. Atunci, pentru prima oară, m-am gândit absolut disperată la neşansa existenţei în România mea a unui medic şi a unui aparat cu ultrasunete, care m-ar fi dăruit pe mine cu un fiu pe care l-am pierdut prosteşte”, a mărturisit Cristina Stamate.

De câţiva ani, actriţa îşi dedică o mare parte din timp copiilor. Chiar dacă nu-i are pe ai ei, activitatea pe care o desfăşoară la o şcoală de teatru pentru copii o ajută să treacă într-o oarecare măsură peste frustrarea de a nu avea propriul copil, dăruindu-le acelor elevi din experienţa şi învăţăturile sale. După 40 de ani de carieră în teatru, o carieră strălucită, încununată de foarte multe succese şi de o mare recunoştinţă din partea publicului, viaţa artistei rămâne umbrită de acel păcat din tinereţe, care o va bântui până la sfârşitul vieţii. Foarte multe avorturi sunt cauzate de credinţa falsă a femeilor cum că un copil te privează de libertate şi te împiedică în a-ţi dezvolta o carieră. Aceasta este, în general, gândirea femeilor tinere, iar Cristinei Stamate i-au trebuit ani buni ca să conştientizeze ceea ce este cu adevărat important în viaţă, însă după aceea şi-a convins sau încurajat multe colege să nu facă greşeala pe care a făcut-o ea.

Ai spune că o asemenea poveste de viaţă nu poate fi expusă fără lacrimi în ochi, însă seninătatea artistei, care nu a putut fi remarcată decât de cei prezenţi la prelegere, a fost explicată de însăşi Cristina Stamate: „Toate lucrurile de care avem parte pe drumul vieţii trebuie să se întâmple”.

Din cartea Fericiri născute şi nenăscute. Mărturii despre viaţă, de Daniela Bălinişteanu, Ed. Doxologia, Iaşi, 2013

„Nici 10 copii n-o să-l înlocuiască pe cel pierdut”

„Se zice că maternitatea e un dar pe care nu-l merităm întotdeauna… şi totusi părea ceva atât de natural, de normal. După două sarcini mai mult decat uşoare (fără greţuri, fără picioare umflate, fără pofte nebune la miezul nopţii) şi naşterile şi mai uşoare, mi se părea normală starea mea. Cei doi băieţi minunaţi pe care îi aveam erau la şcoală deja şi părea normal să mai apară un sufleţel printre noi când am rămas gravidă. Câtă bucurie, câtă nerăbdare în a anunţa pe toată lumea!

Cât de drăgălaşi mi se păreau cei mari când păstrau câte o bomboană şi pentru „iedul cel mic” – cum îi spuneau ei. Câte întrebări din partea lor: de unde vin copiii? De ce stau în burtică? Ce mănâncă acolo? Mă aude? Pot să pun mâna să-l mângâi? Cum iese de acolo? Şi tot atât de multe zâmbete şi răspunsuri din partea noastră, a părinţilor. Până într-o zi, o zi pe cât de senină şi călduroasă, pe atât de înnorată şi zbuciumată pentru mine.

Aveam 13 săptămâni şi jumătate de sarcină, teoretic scăpasem de perioada cu riscuri. Pe la prânz am început să mă simt agitată, dar şi obosită… o stare ciudată pe care nu mi-o explicam. Am încercat să adorm un pic, în speranţa că o să-mi treacă. După 10 minute în pat am simţit o durere ca un junghi şi am sărit… m-am dus la baie şi am văzut câteva firişoare de sânge. După experienţa celor două sarcini perfecte, am crezut că e vorba de sângerarea ce are loc la nidarea sarcinii, la fixarea ei. M-am dus înapoi în pat şi am stat, dar parcă în aşteptare… aşteptam ceva, fără să ştiu ce… după încă jumătate de oră începusem să am un fel de crampe menstruale şi avem câteva pete mai mari de sânge. Abia atunci am realizat că s-ar putea să-mi pierd copilul, că s-ar putea să nu-i văd faţa, să nu-l strâng în braţe…

Am început să-mi sun doctoriţa, dar era sâmbătă şi nu mi-a răspuns nici la al 6-lea apel. Eram deja în maşină cu soţul şi copiii când i-am trimis un mesaj, să sune cât mai repede cupă ce avea să-l citească, dar nimic. Pe drum simţeam deja cum curge din ce în ce mai mult sânge şi ştiam că odată cu el iese din mine şi pruncul pe care nu-l voi simţi zbătându-se în burtica mea şi nici nu-l voi auzi spunând „mama” şi „tata”. Durerile contracţiilor pe care le simţeam erau mici în comparaţie cu cele din sufletul meu. Copiii mă întrebau de ce mergem la spital, de ce se grăbeşte tata, de ce plâng?!

Nu putem spune nimic. Mi s-a părut că trec ore până am ajuns la spital, deşi erau doar 15 minute. Am intrat tremurând la ghişeul principal şi am început să-i explic doamnei de acolo ce mi s-a întâmplat… m-a oprit şi mi-a spus să mă duc în capătul holului, că acolo e Urgenţa. Mă uitam stupefiată la cât de calma şi indiferentă era, iar eu de-abia mai stăteam în picioare de durere. Am plecat spre uşa indicată şi am intrat.

Am început iar să-mi spun povestea grabită, în gândul meu speram că o sa vină un doctor să-mi facă o perfuzie şi să se oprească tot şi să fie totul bine. În loc de asta, m-a aşezat pe un scaun cu rotile şi a început să scrie fişa de internare: nume, prenume, vârsta, domiciliu, medic de familie, medic ginecolog, a câta sarcină, probleme medicale, tratamente… după 15-20 de minute am plecat cu tot cu scaun şi cu o infirmieră la etaj. Aici am ajuns într-o sală, m-au urcat pe masă şi o doamnă doctor, după ce m-a controlat, mi-a spus sec: „Aaa, dar aţi eliminat tot…eu nici nu am ce curăţi..” În momentul acela am simţit că nu mai respir, îmi doream să nu mai respir.

Am început să plâng fără să ma pot controla, în hohote, în timp ce doctoriţa vorbea cu asistentele. Nu înţelegeam ce zic, nu le auzeam… auzeam doar nişte chestii de metal cum cad în nişte tăvi şi în acelaşi timp auzeam bătăile inimioarei pe care le auzisem la ecograf cu 6 zile în urmă. Ce s-a întâmplat şi de ce? De ce mie?

Printre sughiţuri de plâns, am auzit-o pe doctoriţă: „E prima sarcina?” „Nu, a treia.” „Şi mai aveţi copii?” „Da, doi.” „Şi atunci de ce plângeţi?”

Atunci am început să plâng şi mai tare… cum să-i explic că el nu era un „accident”, un copil neplanificat, cum se spune în zilele noastre; era un copil dorit, iubit din prima clipă, aşteptat, o Sofia sau un Luca. Ele tot întrebau de ceilalţi copii ai mei, iar eu mă gândeam ce o să le spun când o să mă întorc acasă, ce am facut cu bebeluşul lor? După încă o criză de plâns, timp în care doctoriţa mă curăţa cu nişte chestii de metal reci care parcă mă zgâriau pe dinăuntru, mi-a spus sec: „Dacă nu te opreşti o să-ti fac nişte calmante”. Nu vroiam să mă drogheze, aşa că am încercat să mă opresc, deşi prin faţa ochilor îmi treceau numai imagini văzute pe internet ale pruncilor avortaţi… Am fost dusă apoi într-un salon. Cruzimea situaţiei: era un salon cu viitoare mămici care aveau ameninţare de avort şi stăteau în spital pentru tratament; ele erau gravide şi cândva, aveau să-şi ţină pruncii în braţe. Culmea cruzimii: salonul meu era deasupra sălii de naştere şi tocmai după ce m-am aşezat în pat, a început o naştere: am auzit ţipetele femeii în timpul durerilor şi, după câteva secunde de linişte, un plâns firav al bebeluşului. Mi-am dorit atunci să fi murit, deşi ştiu că e păcat, dar nu mai puteam îndura.

M-am dus la cabinetul doctoriţei şi i-am cerut să-mi facă externarea. Probabil păream nebună, dar i-am explicat că nu pot sta aşa şi că risc să-mi pierd minţile dacă mai stau. M-a înţeles, mi-a făcut externarea şi mi-a spus cu glas stins: „Sigur o să mai rămâneţi gravidă, nu vă faceţi griji.” La fel de stins, i-am spus că nici 10 copii n-o să-l înlocuiască pe cel pierdut.

Deşi între timp am mai născut un copil, din când în când îmi dau seama că ar fi trebuit să am 4 copii în jurul mesei… şi atunci iar mi se umezesc ochii şi simt o durere în piept. Mă întreb dacă ar fi fost fetiţă sau băiat, blond sau brunet, cu ochi albaştri sau căprui. Şi mă mai întreb ceva: sufletul lui unde e?! Ştiu că Biserica spune că sufletele nebotezate merg în Iad, dar eu cred într-un Dumnezeu blând şi bun şi iubitor, care se milostiveşte de pruncii nenăscuţi şi îi primeşte în Rai.”

Adina H., 31 ani, Piatra-Neamţ

Din cartea Fericiri născute şi nenăscute. Mărturii despre viaţă, de Daniela Bălinişteanu, Ed. Doxologia, Iaşi, 2013

„Trăiesc şi acum amintirea dureroasă când doctorul m-a chiuretat”

„Au trecut ani, mulţi la număr… mă cutremur şi acum gândindu-mă la ce am făcut.

Doamne… unde mi-a fost gândul cel bun!? Gândul de a păstra fiinţa ce prindea contur în burta mea? Mă temeam că nu voi mai putea creşte un copil în acele timpuri grele în care trăiam. Nu ştiu ce m-a determinat să curm viaţa, viaţa unui copil care acum mi-ar fi fost sprijin şi ajutor. Groaznice clipe au fost… plâng… deşi nu mai are rost; poate de ruşine, de teamă că Bunul Dumnezeu nu mă va ierta pentru ce am făcut.

Trăiesc şi acum amintirea dureroasă când doctorul m-a chiuretat; acele foarfece care parcă îmi ajungeau până la inimă şi creier, lăsând un gol imens. După acel avort, am intrat într-o stare de nerecunoscut, plângeam din orice, tresăream la orice zgomot, visam urât – nopţi şi zile auzeam vocea doctorului care mă certa că tremur pe masă şi plâng.

Plâng şi acum şi mă întreb: oare ce a fost? Fetiţă, băiat?”

A. Z., 57 ani, Piatra-Neamţ

Din cartea Fericiri născute şi nenăscute. Mărturii despre viaţă, de Daniela Bălinişteanu, Ed. Doxologia, Iaşi, 2013

84% din femei nu primesc consiliere adecvată înainte de avort

Foto: Dmitri Şironosov / Dreamstime

Foto: Dmitri Şironosov / Dreamstime

Din cartea Avortul, ultima exploatare a femeilor, de Brian E. Fisher

Ca femeile să devină pe deplin emancipate, ele trebuie să fie educate. Pentru asta s-au luptat de-a lungul istoriei.

Şi America, dar şi UE se străduiesc pentru educarea și egalitatea femeilor. În general, aici femeile beneficiază de aceleași oportunități ca și bărbații în ceea ce privește educația publică sau particulară, studiile superioare și cele de specialitate.

În ceea ce privește sănătatea, femeile sunt încurajate puternic să se informeze despre corpul lor, despre metodele de combatere a bolilor și de îngrijire personală, despre cum se pot apăra de atacuri și proteja de diverse probleme.

Pacienții de ambe sexe sunt încurajați să ceară opinia mai multor medici când sunt diagnosticați cu o boală sau o problemă fiziologică ce necesită ample îngrijiri medicale.

În privința sănătății femeilor, comunitatea medicală caută să le furnizeze acestora acces la mamografii, teste Babeș-Papanicolau și alte consultații specifice care să le ajute să fie informate și protejate în fața unor potențiale probleme de sănătate.

Dar, oare, dăm dovadă de același angajament, le furnizăm același exces de educare și informare când trebuie să ia o decizie legată de viața unei ființe umane? Le dezvăluim noi femeilor că decizia de a avorta atrage adesea după sine efecte secundare de natură emoțională extrem de grave?

Caută cel mai apropiat centru de consiliere în criza de sarcină.

De exemplu, e bine să educi femeile în legătură cu testele care pot depista cancerul de sân. Considerăm asta vital și necesar. Dar nu considerăm la fel de vitală și deplina informare când vine vorba de o decizie de viață și de moarte cu privire la o ființă umană?

Se pare că nu.

Institutul Elliot citează cercetări care demonstrează că femeile duc lipsă de informare și consiliere când vor să decidă cu privire la avort. Cercetările realizate pe eșantioane de femei aflate în această situație arată următoarele:

  • cu toate că 54% nu erau sigure de decizia lor, 67% nu primiseră niciun fel de consiliere;
  • 84% nu au fost consiliate adecvat în prealabil;
  • 79% au fost induse în eroare sau li s-au ascuns sursele de informare disponibile;
  • multe au fost dezinformate de experți în legătură cu dezvoltarea fătului, alternativele la avort și riscurile procedurii.

Institutul Elliot mai citează multe femei care au făcut avort și au declarat că li s-a refuzat un sprijin esențial la nivel personal, familial, social și economic. Spre exemplu, un studiu a descoperit următoarele:

  • 64% dintre femeile care au făcut avort au declarat că partenerul nu le-a oferit sprijinul;
  • numai 20% din cele care au făcut avort au declarat că părinții lor s-au implicat în decizie.

Theresa Burke, fondatoarea misiunii Rachel’s Vineyard, care ajută bărbați și femei să se recupereze emoțional după avort, spune că lipsa de sprijin continuă și după ce are loc procedura efectivă. Deși aproape 78% din femeile care fac avort spun că se simt vinovate [206], nu li se asigură nicio plasă de siguranță în plan emoțional. Abia dacă li se recunoaște problema, ce să mai vorbim de a li se acorda sprijin.

„Agonia psihologică și spirituală creată de avort este trecută sub tăcere de societate, ignorată de presă, respinsă de specialiștii în sănătate mintală și disprețuită de mișcarea pentru drepturile femeilor”, spune Burke. „Trauma psihologică post-avort este o afecțiune gravă și devastatoare despre care nu vorbește nicio celebritate, despre care nu se fac filme și despre care nu se mărturisește în platoul niciunui talk-show”.

Dar să vedem cât de bine sunt informate femeile cu privire la riscurile grave asociate avortului:

  • femeile care fac avort sunt aproape de patru ori mai predispuse la deces în accident (M Gissler et. al., „Pregnancy Associated Deaths in Finland 1987-1994 – definition problems and benefits of record linkage”, Acta Obsetricia et Gynecologica Scandinavica 76:651-657, 1997). Un studiu a descoperit că, spre deosebire de femeile care au născut, femeile care au făcut avort prezentau un risc cu 62% mai ridicat pentru toate cauzele de deces, iar ca factori favorizanți ai morții erau menționate sinuciderea și accidentele;
  • rata sinuciderilor la femeile care au făcut avort e de șase ori mai mare (statistica aceasta şi cele de mai sus, din studiile M Gissler et. al., „Pregnancy Associated Deaths in Finland 1987-1994 – definition problems and benefits of record linkage”, Acta Obsetricia et Gynecologica Scandinavica 76:651-657 (1997); şi M. Gissler, „Injury deaths, suicides and homicides associated with pregnancy, Finland 1987-2000”, European J. Public Health 15(5):459-63 (2005). Citate în: „Forced Abortion in America: A Special Report”, The Elliot Institute);
  • 65% dintre femei au simptome de traumă psihologică după avort.

 

Impactul psihologic al avortului

Din cartea Avortul, ultima exploatare a femeilor, de Brian E. Fisher

Cercetări serioase, chiar dacă mai puţin popularizate, confirmă consecințele uriaşe ale avortului în planul sănătății mintale. Un studiu finlandez din 1997 a descoperit că „femeile care avortează sunt de aproximativ patru ori mai predispuse să moară în anul următor decât femeile care păstrează sarcina”. În comparație cu cele care născuseră cu un an înainte de propriul deces, cele care avortaseră în anul anterior decesului se dovediseră:

  • de șapte ori mai predispuse la sinucidere;
  • de șapte ori mai predispuse la deces prin accidentare;
  • de 14 ori mai predispuse să moară ca victime ale unei omucideri, datorită prezenţei în viaţa lor a unui bărbat violent şi abuziv, care nu-şi doreşte copilul.

Cercetătorii cred că predispoziția la deces în urma accidentelor sau omuciderii ar putea avea legătură cu probabilitatea mai mare de comportament suicidar și de comportament de risc. O evaluare a studiului de mai sus făcută de Institutul Elliot sugerează că „avortul indus produce un stres fizic și psihic nefiresc asupra femeilor, care poate rezulta într-un impact negativ asupra sănătății lor generale”. Și, în anumite cazuri, la moarte.

Caută cel mai apropiat centru de consiliere în criza de sarcină.

O evaluare a 22 de studii făcută în 2011 de British Journal of Psychiatry a descoperit că există o legătură între avort și problemele mintale. Această metaanaliză a cuprins 877.181 de persoane, dintre care 163.831 făcuseră avort și a descoperit că „femeile care făcuseră avort prezentau un risc cu 81% mai mare de a avea probleme de sănătate mintală”.

Studiul a mai găsit la femeile care făcuseră avort un risc crescut în ceea ce privește următoarele probleme de sănătate mintală:

  • anxietate (risc cu 34% mai mare);
  • depresie (risc cu 37% mai mare);
  • uz sau abuz de alcool (risc cu 110% mai mare);
  • uz sau abuz de marijuana (risc cu 220% mai mare);
  • comportament suicidar (risc cu 155% mai mare).

În afară de aceste riscuri, dr. David Reardon, cercetător pe probleme postabortive la Institutul Elliot, relatează că a descoperit 21 de studii care stabilesc o legătură între avort și abuzul de substanțe.

Un studiu din 2003 realizat de Institutul Elliot a mai constatat că femeile care fac avort sunt cu 160% mai predispuse să caute ajutor psihiatric în primele trei luni după procedură decât femeile care nasc. Studiul, publicat în Canadian Medical Association Journal, a trecut în revistă fișele medicale ale unor pacienți din sistemul public californian de sănătate, descoperind că frecvența tratamentului psihiatric era semnificativ mai ridicată pe o perioadă de cel puțin patru ani după un avort.

Dr. Bryan Calhoun, profesor și vicepreședinte al Departamentului de Obstetrică-Ginecologie de la Universitatea de Vest Virginia-Charleston, spune că avortul are o largă paletă de efecte secundare inevitabile:

„Din ce am observat noi, la femeile care încalcă legea morală și curmă o viață nevinovată, efectele asupra sănătății survin cu aceeași exactitate cu care legea gravitației acționează asupra unei persoane care sare de pe un pod”.

Calhoun spune că, în ultimele patru decenii, avortul a reprezentat pentru femeile americane un dezastru de sănătate care obligă sistemul medical să deconteze cheltuieli suplimentare de peste 1,2 miliarde de dolari pe an.

Doamnei care se ruşinează pentru că e însărcinată a patra oară

3copii

de Sylvia Bass

Te-am întâlnit în lift când mă întorceam de la pediatru. Eram doar eu și Wren. Te-ai uitat la ea cu drag în cărucior. Când s-a oprit liftul, ai fost foarte amabilă şi ai ţinut ușile deschise ca să pot ieşi. Dar, fiind neîndemânatica, ţi-am trecut cu căruciorul peste picior. „Nu-i nimic”, mi-ai spus în timp ce îmi ceream mii de scuze. „Am şi eu trei copii”,” mi-ai mărturisit. Privirea mea s-a coborât pe burta ta cea mare. Am tăcut puţin, neştiind dacă puteam să te întreb dacă ești însărcinată. „Îl aştept pe al patrulea”, ai spus. „Felicitări!”, am zis. „Asta este minunat!”. Am văzut un semn de uşurare pe faţa ta. „Mulțumesc!”, mi-ai spus și sunt sigură că erai serioasă. „N-aveţi idee cât de mulți oameni mă compătimesc atunci când află că aştept al patrulea copil. Sau mă întreabă dacă am planificat acest lucru”. „Ce nepoliticos din partea lor”, i-am răspuns. „Toți copiii sunt o binecuvântare.”

Când ne-am despărțit, am simțit o durere imensă pentru ceea ce devenise societatea noastră. De când a avea o familie numeroasă înseamnă o tragedie? De ce cred oamenii că atunci când văd o mamă cu mulți copii au dreptul de a face comentarii nepoliticoase cu privire la planificarea familiei ei? Nenumăraţi necunoscuţi întâlniţi în magazine alimentare, văzându-mă cu cei trei copii ai mei, m-au întrebat fără jenă câți copii am de gând să mai am. Erau persoane pe care nu le întâlnisem niciodată. Să le răspund: Ce ziceţi, săptămâna viitoare îl aduc pe soțul meu aici şi toţi trei o să discutăm despre planificarea familiei noastre și o să găsim, cu acordul dumneavoastră, un număr potrivit de copii? Sau: pe care dintre ei să-i elimin dacă ziceţi  că am prea mulţi deja? Dar ca să fiu sinceră, singurul răspuns la această întrebare despre câți copii am de gând să am este: atât câţi vor fi.

Caută cel mai apropiat centru de consiliere în criza de sarcină.

Și de ce sunt oamenii atât de obsedați dacă o sarcină este „planificată”sau nu?  Copilul dintr-o sarcină „planificată” are o valoare mai mare decât copilul care provine dintr-o  sarcină „neplanificată”? În ceea ce privește răspunsul la această altă întrebare fără ruşine, răspunsul meu este că da, Dumnezeu a hotărât ca acest copil să se nască cu mult timp înainte și voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru această viață care mi-a fost încredințată mie.

Se pare că există o regulă nescrisă conform căreia poţi avea doar doi copii: o fată și un băiat, cu aproximativ 2-5 ani diferenţă de vârsta între ei. Dacă nu reuşeşti să ai un copil din fiecare sex, ai dreptul la o excepţie şi poţi avea pe al treilea. Cu toate acestea, rişti să fii luat peste picior de către ceilalţi dacă într-adevăr greşeşti şi de data aceasta şi la sfârşit ai (Doamne ferește!), trei copii de același sex. Nu am înțeles niciodată această abordare îngustă a modului de a avea un copil. Dacă căutaţi diversitate, o să găsiţi cu carul şi când aveţi copii de același sex, credeţi-mă. În plus, nu-mi place să subliniez ceea ce este evident, dar, indiferent de ceea ce aveți de gând să aveţi, e totul o chestiune de noroc. Oricât de mult ne-am dori, nu putem controla totul. Mai ales atunci când vine vorba de planificarea unui copil. Sunt de acord cu asta mai ales pentru că eu sunt religioasă, dar am părerea mea în ceea ce priveşte acest argument.

Am trei fete care au fiecare aproximativ un an diferenţa între ele. Acest lucru, nu se ştie de ce ,îi face pe oamenii să se simtă jenaţi. Încearcă în mod constant să raționalizeze decizia mea necumpătată de a avea aşa de mulţi copii atât de apropiaţi de vârstă, cu faptul că: 1) am încercat fără succes să avem un băiat sau 2) vrem să terminăm mai repede cu copiii .Ca să  fiu sinceră, eu nici măcar nu știu ce înseamnă a doua variantă. Vrem să avem copii, nu să avem o  obturaţie pe canal. Nici nu mai încerc să le mai explic oamenilor că noi suntem bucuroşi să avem copii. Pentru ei, pur şi simplu nu contează. Cine ar avea trei copii unul după altul FIINDCĂ A VRUT? Pentru că, vreau să spun, nu este greu? Și așa-i că nu se merită? Poate că dacă le-aş spune că sunt o răzvrătită, care înoată împotriva curentului apei, m-ar înţelege mai bine. A fi răzvrătit este întotdeauna la modă, nu?

Benjamin Franklin a fost unul din cei 17 copii. Beethoven a fost unul din cei șapte și JFK a fost unul din nouă! Fiecare copil are un potențial de a face ceva important în viaţă. Aşa că, te rog, oferă mamei acestor copii sprijinul și încurajarea de care are nevoie indiferent dacă acesta este primul sau al nouălea ei copil. Deoarece ultimul tău copil merită aceleaşi emoţii ca şi primul.

Și doamnei din lift, de o mie de ori felicitări. Ești cu adevărat binecuvântată.

Sursa în limba română: Stiripentruviata.ro
Traducere: Dacia Velicu

Problemele adolescentelor însărcinate

4-dreamstime_xl_21676502

Articol preluat din revista Familia Ortodoxă – nr. 47

Ne bucurăm când părinţii se uită la desene animate, joacă volei sau se comportă ca nişte şcolari. Ne întrebăm adesea cum erau ei la vârsta noastră. Avem impresia că au fost dintotdeauna adulţi, au făcut numai lucruri bune şi au învăţat foarte bine la şcoală. Dar dacă mama și tata sunt încă la şcoală? Problema sarcinii la adolescenţă este extrem de actuală azi. Corespondentul ziarului Şcoala discută despre aceasta cu Mihail Igorevici Hasminski, psiholog ortodox şi autor al unei cărţi despre psihologia crizei.

Rep: Ce să facă o adolescentă într-o astfel de situaţie?

MH: Cel mai important este să înţeleagă că emoţiile puternice nu o pot ajuta să ia o hotărâre corectă. Ea trebuie să se liniştească şi să înceapă să gândească, nu să simtă. Adunaţi-vă toate gândurile, scrieţi-le pe o hârtie pentru a fi clare, căutaţi plusurile şi minusurile. Dar treceţi numai gândurile, niciun sentiment. Expresii ca „îmi vine să…, mi se pare că…, simt că…“ trebuie date deoparte.

Rep: Ce anume influenţează decizia?

MH: Teama. Aristotel spunea: „Frica este durerea care apare din anticiparea răului“. Aici cuvântul cheie este „anticipare“: „Ce vor spune prietenul, părinţii, profesorii?“ Dar aceste probleme nu fac parte din realitate. E vorba mai mult de imaginaţia referitor la ce se poate întâmpla. Acest „se poate“ este de obicei foarte departe de realitate şi este cel care alimentează teama. Vă amintiţi ce mai tremuram la poveştile cu vampiri din copilărie? Pentru că ni-i imaginam, nu pentru că ar fi existat.

Este foarte important să nu vă temeţi de propriile gânduri. Tocmai acestea vă îngrozesc şi vă tulbură cumplit. Frica e mai rea decât toate. Teama şi emoţiile puternice cel mai adesea nasc panică. Aţi văzut oameni panicaţi? Nu sunt în stare să trateze rezonabil nicio problemă! Într-o astfel de stare de frică nu puteţi lua o hotărâre corectă.

Rep: Şi cum se poate rezolva?

MH: Gândind logic şi clar. Gândiţi-vă la urmările avortului. Există o mare posibilitate să deveniţi infertilă. Aceasta poate fi o problemă cu mult mai mare ulterior decât ar fi naşterea unui copil acum. Avortul este o crimă. Gândiţi-vă cum v-aţi simţi după aceea. Poate că vă ucideţi fiica ce v-ar fi fost o bună prietenă sau pe băiatul care ar fi fost sprijin de nădejde. Cum ar fi fost dacă şi aţi fi fost avortată? Acest pas îl lipseşte pe copil de soare, de prima iubire, de răsăritul soarelui, de prieteni… iar pe voi vă lipsește de posibilitatea de a iubi, de a comunica, de a primi un sprijin, de a trăi pentru acest copil.

Rep: Cui să ceară ajutor fetele aflate într-o astfel de situaţie?

MH: De obicei, e dificil pentru o tânără să facă faţă singură crizei de sarcină şi adesea trebuie să apeleze la mama ei. Mama trebuie să-i acorde sprijin, să-i creeze condiţiile pentru a se linişti şi a gândi corect, fără ruşine şi teamă. Dacă nu, să apeleze la o persoană înţeleaptă, duhovnicească, săritoare, bună – bunica, mama unei prietene, un preot, un profesor, un psiholog sau altcineva.

Caută cel mai apropiat centru de consiliere în criza de sarcină.

Rep: Dar ca cum să ceri ajutor?

MH: Trebuie abandonat sentimentul mincinos de ruşine. Este absolut normal să ceri ajutor. Fă primul pas: recunoaște că nu eşti perfectă, că te afli într-o situaţie dificilă. Să nu vă fie teamă să faceţi asta. Dumnezeu e cu voi. Iar El lucrează prin oameni. Dar pentru aceasta, trebuie să faceţi şi voi eforturi.

Rep: Ce fel de eforturi?

MH: Trebuie să depăşiţi egoismul şi să începeţi să vă gândiţi la viaţa care vi se dezvoltă înăuntru. Un copil nu este o jucărie. Numai voi puteţi să-i protejaţi viața. Nimeni altcineva nu poate. Sau, invers, puteţi să-l omorâţi. Responsabilitatea acestei hotărâri se află chiar în mâinile voastre. Cuvântul „responsabilitate“ vine din cuvântul „răspuns“. Iar răspunsul îl veţi da în faţa Vieţii, a lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Rep: Vă rugăm să le daţi un sfat adolescentelor.

MH: Hai să ne imaginăm că în drum găsiţi o piatră preţioasă mare şi strălucitoare. Dar n-o puteţi duce. Iar tovarăşii vă sfătuiesc să o abandonați: „Cum o s-o târâi? La ce bun o asemenea greutate la vârsta ta?“ Poate că e şi un băiat care se teme să ia asupra lui greutatea. Dar pot fi acestea un motiv să aruncaţi piatra cea preţioasă? Acolo e viitorul vostru, acolo sunt toate bucuriile acestei vieţi: primul strigăt, mânuţele moi, sărutările mamei… Gândiţi-vă că acum purtaţi ceva greu, dar foarte scump. Puteţi oare să-l aruncaţi în mizerie, la marginea drumului? Sau vă adunaţi puterile şi purtaţi acest dar al vieţii? Alegerea vă aparţine

Citeste articolul integral la Vremuri Vechi si Noi
Traducere:  Ioana Onofrei
Foto: Dreamstime

Impactul avortului asupra familiei şi a copiilor concepuţi ulterior

Din cartea Avortul, ultima exploatare a femeilor, de Brian E. Fisher

Pe lângă femei, care sunt profund afectate fizic și emoțional de avort, și alți membri ai familiei suferă consecințe negative. La frații bebelușilor avortați s-a observat un complex de tulburări emoționale grave, care a fost numit Sindromul Supraviețuitorului Post-Avort (Post-Abortion Survivor Syndrome – PASS).

E posibil ca jumătate din americanii mai tineri să fie într-o asemenea situație. Dacă află că au fost aleși să trăiască, iar frații lor nu, s-ar putea să se lupte cu întrebări dificile.

Cel mai frecvent simptom al sindromului PASS este vinovăția existențială care te faci să spui: „Mă simt de parcă nu aș merita să trăiesc”, explică dr. Philip Ney, șeful Departamentului de Psihiatrie de la Spitalul Royal Jubilee din Canada.

„Printre simptome se mai numără anxietatea difuză, teama de viitor, automutilarea, obsesiile, o slabă identitate personală, o slabă stimă de sine, comportamentul autodistructiv, teama de psihoză și disocierea.”

Sindromul poate apărea la o vârstă foarte timpurie, iar copilul cel mai adesea nici măcar nu știe despre avortul sau avorturile care au precedat venirea lui pe lume. „Apar tot mai multe dovezi că și copiii foarte mici pot percepe avorturile mamei, în ciuda încercărilor familiei de a le ține secrete”, spune un studiu din 1984 care a descoperit că, la o fetiță de cinci ani „retragerea în sine avea legătură cu avorturile multiple ale mamei și cu propria ei teamă că va fi distrusă în urma agresiunii materne”.

Caută cel mai apropiat centru de consiliere în criza de sarcină.

Lawrence Lader, activist pro-avort și fondator al organizației NARAL, credea că avortul liberalizat avea să fie benefic pentru societate. Într-un articol din revista The Humanist, el prezicea astfel efectele pozitive:

„Impactul revoluției avortului ar putea fi prea amplu pentru a fi evaluat imediat. Ar trebui să ne deschidă o epocă în care orice copil va fi dorit, iubit și adecvat îngrijit, o epocă în care infanticidul și violența asupra copiilor se va reduce drastic”.

Cu toate acestea, violența naște violență. Un act violent de avort (care uneori, la rândul său, se datorează unei alte violențe anterioare) poate fi pus în legătură cu o incidență crescută a violenței ulterioare.

Iată ce a descoperit un studiu realizat în 2005 de dr. Priscilla Coleman: „Comparativ cu femeile care nu au avut avorturi induse, cele care au avut un astfel de avort prezintă un risc de abuz fizic asupra copilului cu 144% mai mare”. Dr. Michael J. New, profesor asistent la Universitatea Michigan-Dearborn, citează date din Sumarul Statistic al SUA, care arată că abuzul asupra copiilor a crescut cu 400% între 1973 și 1990. Iar un studiu recent arată că abuzurile fizice asupra copiilor, care au rezultat în traume grave necesitând spitalizare, au crescut cu 4,9% între 1997 și 2009.

Apărătorii avortului pretind că toți copiii doriți vor fi bineveniți și iubiți în timp ce copiii proveniți din sarcini nedorite erau mai predispuși la rele tratamente în familie. Dar iată că cercetări empirice contrazic aceasta. Un studiu din 1980 realizat de cercetătorul Edward Lenoski pe un eșantion de 674 de copii abuzați a descoperit că 91% din aceștia proveneau din familii în care fuseseră așteptați și doriți de către părinți (John and Barbara Willke, Abortion: Questions and Answers (Cincinnati, Ohio: Hayes Publishing Company, 2003), p. 283).

Ceea ce face aceste date și mai bătătoare la ochi este că numai jumătate din sarcinile înregistrate în SUA sunt planificate, conform Institutului Guttmacher. Așadar, copiii abuzați provin în mod disproporționat, aproape exclusiv, din familii în care părinții și i-au dorit.

Logica avortului, care tratează copiii nenăscuți ca pe obiecte de care te poți descotorosi prin ucidere, îi expune la riscuri și pe copiii născuți. Psihiatrul Philip Ney sugerează următoarele mecanisme care ar putea explica statisticile referitoare la copiii abuzați:

  1. Avortul descrește pragul de reținere instinctuală a persoanei în caz de furie ocazională față de cei care depind de îngrijirile acesteia.
  2. Permisivitatea față de avort erodează tabuul care spune că cei fără apărare nu trebuie agresați.
  3. Avortul crește ostilitatea între generații.
  4. Avortul devalorizează copiii, diminuând și valoarea grijii pe care trebuie să le-o purtăm.
  5. Avortul crește sentimentul de vinovăție și ură de sine, pe care părintele și le varsă asupra copilului.
  6. Avortul crește gradul de frustrare ostilă, intensificând bătălia dintre sexe, pentru care copiii sunt făcuți țapi ispășitori.
  7. Avortul desface legătura naturală care se dezvoltă între mamă și copilul ei, diminuându-i acesteia abilitățile materne.

În loc ca incidentele de bătaie a copiilor să se reducă simțitor odată cu liberalizarea avortului, cum prevedea Lader, această practică a crescut gradul de violență la care sunt supuși copiii atât în pântecele mamelor, cât și în afara acestora.

Alte efecte fiziologice ale avortului

Din cartea Avortul, ultima exploatare a femeilor, de Brian E. Fisher

Alte riscuri fiziologice pentru mamă sunt: cancerul cervical, ovarian sau de ficat; perforațiile uterului; declanșarea nașterii premature și alte complicații legate de aceasta; boală inflamatorie pelvină (BIP), o infecție care poate afecta trompele uterine [244].

Un alt efect secundar intens dezbătut în presă este riscul de cancer de sân în urma avortului. Deși se neagă legătura dintre avort și cancerul de sân, un studiu din 2009 apărut în publicația de specialitate Cancer Epidemiology, Biomarkers and Prevention arată următoarele:

„Factorii de risc examinați erau în concordanță cu rezultatele studiilor anterioare pe eșantioane de femei mai tinere. Mai precis, vârsta înaintată, precedentele de cancer de sân în familie, vârsta mai scăzută de apariție a primului ciclu menstrual, avortul indus și contraceptivele orale sunt asociate cu un risc mărit de cancer de sân”.

Caută cel mai apropiat centru de consiliere în criza de sarcină.

Recent, dr. Angela Lanfranchi, președintele Institutului de Prevenire a Cancerului de Sân, a declarat în cadrul unei informări făcute la Clubul Național de Presă: „Sunt 70 de studii publicate care examinează avortul indus și cancerul de sân, din care 55 constată existența unei corelații, iar 33 sunt semnificative din punct de vedere statistic” [246]. Lanfranchi a mai spus: „Dovezi nenumărate din studiile epidemiologice la nivel global arată că avortul este una din cauzele cancerului de sân” (Dr. Angela Lanfranchi in „Abortion as a Cause of Breast Cancer”, conferință susținută la National Press Club, 4 decembrie 2012).

Dr. Freda McKissic Bush, specialist obstetrică-ginecologie, care este președinte şi CEO la Institutul Medical de Sănătate Sexuală, declară: „Avortul mărește substanțial riscul femeii de a naște prematur la următoarea sarcină”(„What Has 40 Years of Abortion Done to America? Medical Aspects of Abortion on Women’s Health”, prezentare la Abortion Media Summit de dr. Freda McKissic Bush, FACOG, la National Press Club, Washington, DC, 4 decembrie 2012).

Procentul de nașteri premature, cauza principală de moarte infantilă în SUA, s-a dublat după liberalizarea avortului. Dr. Bush arată că era de 6% înainte de 1970, de 12,8% în 2006 și de 11,7% în 2013.

Într-o măsură disproporționat de mare, această problemă afectează femei afroamericane, spune dr. Bush. În cazul lor se înregistrează de trei ori mai multe nașteri premature înainte de opt luni decât în cazul femeilor caucaziene (albe). Și aceasta indică avortul drept principală cauză, din moment ce 35% din avorturi sunt realizate la femeile afroamericane, care însă reprezintă numai 13% din populația SUA.

„Există peste 130 de studii în literatura medicală care arată că avortul conduce la o creștere a riscului de naștere prematură după o gestație foarte scurtă (înainte de opt luni)”, mai spune dr. Bush. „Acești copii prematuri fac de obicei paralizie cerebrală, au probleme de dezvoltare sau afecțiuni mintale” (Swingle, HM, et al, „Abortion and the Risk of Subsequent Preterm Birth: A Systemic Review with Metanalysis”, Journal of Reproductive Medicine, 54, pp. 95-108 (2009). Citat în: „What Has 40 Years of Abortion Done to America? Medical Aspects of Abortion on Women’s Health”, prezentare la Abortion Media Summit de dr. Freda McKissic Bush, FACOG, la National Press Club, Washington, DC, 4 decembrie 2012).

Un studiu finlandez a descoperit un risc mărit de naștere prematură după avort și a relatat că riscul crește odată cu numărul de avorturi. Dr. Reija Klemetti, care a condus cercetarea, explică: „La fiecare mie de femei care nu au făcut avort, doar trei nasc înainte de șapte luni… În cazul celor care au făcut un avort, cifra e de 4 la mie și crește: șase la mie pentru cele cu două avorturi și 11 la mie din rândul celor care au făcut de la trei avorturi în sus”.